"Nimeni, probabil, nu mă cunoaşte aşa cum sunt, de fapt.... Dar nu sunt sigur nici că mă cunosc, măcar eu, îndeajuns. De ce mă obsedează oare deşerturile? Doar fiindcă singurătatea a făcut parte mereu din destinul meu? Nu cred că explicaţia e pe de-a întregul valabilă, de vreme ce - m-am convins de asta de nenumărate ori - nu-mi sunt suficient mie însumi. Fac parte din specia lupilor-singuratici care nu pot trăi liniştiţi departe de haită."
"Viaţa nu e o operă de artă. E, mai degrabă, un bazar în care găseşti de toate, inclusiv nimicuri. De altfel, nu ştiu cum ar arăta o viaţă care ar vrea să fie o operă de artă. În acest bazar care leagă o naştere de o moarte şi în care unii au mai mult noroc, alţii mai puţin, eu am fost ceea ce se cheamă un visător. M-aş putea compara, eventual, cu o mică uzină de visuri. Numai că visurile mele n-au avut ambiţii practice. Şi au fost, cele mai multe, ori prea cuminţi, ori prea naive. Am visat lucruri imposibile, dar nu măreţe: să ajung la Polul Nord, să aflu "secretul secretelor" dintr-o carte a regelui Solomon, pe care n-a văzut-o nimeni, sau să devin "om de lume"."
"Nu eram atât de viteaz încât să-mi decid singur drumul. Am fost un copil cuminte, sfios, inhibat."
"Uitasem. Şi în Lisa spusesem "eu". Nu-mi era necunoscut cuvântul când am venit în Bucureşti. Dar de-abia aici l-am înlocuit definitiv pe "noi". Acum, nu mai puteam conta decât pe mine. Trebuia la fiecare pas să mă uit în jur, bănuitor, şi pe urmă să merg mai departe. Am devenit şi din necesitate egoist, închistat în mine, ursuz. Egoismul a jucat rolul "zidului" de care a trebuit să mă sprijin."
Singurătatea, află de la mine, n-o poate umple lumea, ci o singură fiinţă. Una care te poate ridica sau nimici.
Dar ce "mări" am străbătut eu? Mă tem că am străbătut doar nişte bălţi. Am în urma mea prea multe lucruri nefăcute, făcute pe jumătate sau făcute rău. Am visat altele pe care nu eram în stare să le obţin sau n-am îndrăznit să mă bat pentru ele; era mai comod să-mi găsesc consolări şi scuze.(Si lucrul asta il spune Paler...poate atunci cand "suferim" prea mult de noi, ne mai gandim si la un astfel de fragment...)
"Dacă ai fi perfect, n-aş avea nici un merit că te iubesc".
Mă gândesc la scena povestită de Oscar Wilde, petrecută când era transportat de la închisoare la tribunal. Se afla între gardieni, cu mâinile prinse în cătuşe. Baia murdară din temniţă îl făcuse să uite zilele petrecute prin saloane. Nu mai existau pentru el decât umilinţe, mizerie, decădere, dispreţ. Deodată, ridicând capul, a zărit un prieten, care-l saluta ridicându-şi pălăria. Uneori, un gest, aparent minor, poate salva o lume plină de orori şi dezastre. Din păcate, sunt atât de rare!
Poate va regasiti in cuvintele lui...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu