Nature...

"În principiu, nu cred că există ceva mai minunat ca o după-amiază de vară calmă, fără vânt, când nu se clatină nici o frunză, iar lumina se filtrează prin crengi. Stai culcat în iarbă, ascultând zumzetul insectelor care ciuruie liniştea, priveşti bucăţile de cer ce se văd prin frunzişul unui copac, simţi în nări mirosuri ameţitoare, eşti fericit şi nu ştii pentru ce. Nu-ţi mai trebuie nimic în afară de ce eşti. Totul e extraordinar de simplu. Într-un fel, vara m-a ajutat să obţin prin simţuri ce nu mi-a fost dat să am prin credinţă. N-a fost nevoie să aflu de la alţii că sacrul există în natură, că divinul poate fi atins, uneori, cu degetele. Vara, până şi tristeţile mi se păreau luminoase."(Oct.Paler, Desertul pentru totdeauna...)(Stiu, tot dau citate din Desertul..., unii se pot intreba ce are asta, altceva nu mai citeste...si totusi...:D)

pieces...

Cateva fragmente din Desertul pentru totdeauna al lui Paler:

"Nimeni, probabil, nu mă cunoaşte aşa cum sunt, de fapt.... Dar nu sunt sigur nici că mă cunosc, măcar eu, îndeajuns. De ce mă obsedează oare deşerturile? Doar fiindcă singurătatea a făcut parte mereu din destinul meu? Nu cred că explicaţia e pe de-a întregul valabilă, de vreme ce - m-am convins de asta de nenumărate ori - nu-mi sunt suficient mie însumi. Fac parte din specia lupilor-singuratici care nu pot trăi liniştiţi departe de haită."

"Viaţa nu e o operă de artă. E, mai degrabă, un bazar în care găseşti de toate, inclusiv nimicuri. De altfel, nu ştiu cum ar arăta o viaţă care ar vrea să fie o operă de artă. În acest bazar care leagă o naştere de o moarte şi în care unii au mai mult noroc, alţii mai puţin, eu am fost ceea ce se cheamă un visător. M-aş putea compara, eventual, cu o mică uzină de visuri. Numai că visurile mele n-au avut ambiţii practice. Şi au fost, cele mai multe, ori prea cuminţi, ori prea naive. Am visat lucruri imposibile, dar nu măreţe: să ajung la Polul Nord, să aflu "secretul secretelor" dintr-o carte a regelui Solomon, pe care n-a văzut-o nimeni, sau să devin "om de lume"."


"Nu eram atât de viteaz încât să-mi decid singur drumul. Am fost un copil cuminte, sfios, inhibat."

"Uitasem. Şi în Lisa spusesem "eu". Nu-mi era necunoscut cuvântul când am venit în Bucureşti. Dar de-abia aici l-am înlocuit definitiv pe "noi". Acum, nu mai puteam conta decât pe mine. Trebuia la fiecare pas să mă uit în jur, bănuitor, şi pe urmă să merg mai departe. Am devenit şi din necesitate egoist, închistat în mine, ursuz. Egoismul a jucat rolul "zidului" de care a trebuit să mă sprijin."

Singurătatea, află de la mine, n-o poate umple lumea, ci o singură fiinţă. Una care te poate ridica sau nimici.

Dar ce "mări" am străbătut eu? Mă tem că am străbătut doar nişte bălţi. Am în urma mea prea multe lucruri nefăcute, făcute pe jumătate sau făcute rău. Am visat altele pe care nu eram în stare să le obţin sau n-am îndrăznit să mă bat pentru ele; era mai comod să-mi găsesc consolări şi scuze.(Si lucrul asta il spune Paler...poate atunci cand "suferim" prea mult de noi, ne mai gandim si la un astfel de fragment...)

"Dacă ai fi perfect, n-aş avea nici un merit că te iubesc".

Mă gândesc la scena povestită de Oscar Wilde, petrecută când era transportat de la închisoare la tribunal. Se afla între gardieni, cu mâinile prinse în cătuşe. Baia murdară din temniţă îl făcuse să uite zilele petrecute prin saloane. Nu mai existau pentru el decât umilinţe, mizerie, decădere, dispreţ. Deodată, ridicând capul, a zărit un prieten, care-l saluta ridicându-şi pălăria. Uneori, un gest, aparent minor, poate salva o lume plină de orori şi dezastre. Din păcate, sunt atât de rare!

Poate va regasiti in cuvintele lui...

Don't ...

Don't stop being crazy
Wherever you go
Don't stop being crazy
It's a lie
It's a lie
It's a lie we could not learn to fly
Oh no
Don't stop being crazy
(Helloween, Don't Stop Being Crazy)
http://www.youtube.com/watch?v=1oo4rps0mfM

o poezie...

Cautand prin calculator diferite chestii de citit, incercand sa nu simt un anume gol, am gasit ceva...o poezie..."de un autor...necunoscut sa zicem..." si am zambit...:D

Zambete

Mi-ai zâmbit ca şi cum
ar fi fost primul tău surâs.
Am zâmbit şi eu,
era atât de mult de când
nu mai zâmbisem.


Mi-ai povestit o fărâmă
din viaţa ta, ca şi cum
s-ar fi oprit pentru o clipă
timpul pe loc
şi... am zîmbit.

Ne-am zâmbit ca şi cum
am fi făcut-o prima dată,
iar atunci a fost, ceea ce numim
dragoste la prima vedere
cu zambete...

Thanks...:D

"Ticaloasa asta de viata nu e niciodata lipsita de surprize."(Nikos Kazantzakis, Zorba)(si totusi unele surprize sunt chiar interesante...si foarte placute)

"prietenii plutesc pe langa noi, ne legam sufleteste de ei; ei plutesc mai departe si trebuie sa ne bizium pe zvonuri sau le pierdem urma cu totul; se intorc, inapoi, plutind, si atunci fie reinnoim prietenia- o aducem in noua matca- fie ne dam seama ca ei si noi nu ne mai putem intelege..."(John Barth, The Floating Opera)

Multumesc...pentru ca ai reaparut...

life and death...how precious life is...

"-De ce plangi? Ce-ai vrea? A murit. Cu totii trebuie sa murim.
Dar ma gandeam la parul ei blond, la ochii ei mari, la buzele ei rosii...Si acum...
-Si parul ei? am tipat eu, si buzele? si ochii?
-S-au dus, toate s-au dus...Le-a mancat pamantul.
-De ce? Nu vreau sa moara oamenii!
Unchiul a dat din umeri:
-Cand o sa fii mare o sa afli de ce.
N-am aflat niciodata de ce. Am crescut mare, am imbatranit, si niciodata n-am aflat de ce."(Nikos Kazantzakis, Raport catre El Greco)

Arta

"Arta, s-a zis, este cel mai scurt drum de la un om la altul. Probabil, tot ea este si cel mai scurt drum de la om la el insusi."(Octavian Paler, Eul detestabil) Just thinking of your works "omulet"...:D

Trandafirul

“Era prea multă singuratate şi acesta nu era locul unde doream să fiu” (Paul Theroux, „My Other Life”)

Se spune că primul trandafir a fost sădit din singurătate.

Povestea lui începe, cu mult timp în urmă, când o fată, spre a scăpa de un blestem ce a căzut asupra ei, a hotărât să sădească o floare. Astfel, ea a sădit o floare în speranţa că nu va mai fi niciodată singură şi va avea întotdeauna pe cineva lângă ea. Chiar şi o floare. Dar, când floarea a crescut, fata a observat că era cuprinsă de o mulţime de spini, ce o înţepau de fiecare dată când dorea să o atingă. Fiind foarte supărată, acea fată blestemă floarea cu propriul ei blestem, după care o duse departe şi o sădi într-o vale, numită Valea Plângerii.

În această Vale, totul era diferit. Pe aici nimeni nu dorea să treacă, deoarece toată lumea ştia că era un loc straniu, unde se simţeau cu totul derutaţi, neînţelegând nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lor. Aici nu găseai pe nimeni în afară de acea floare blestemată, care de altfel nu era urâtă, ci din contră, avea un parfum frumos, iar petalele ei erau de un roşu aprins. (Cineva ar putea spune că acea floare nu avea cum să se simtă singură deoarece era doar o floare, iar florile nu pot avea nici un fel de sentimente. Acel cineva greşeşte amarnic!)

Cu toate acestea, se mai întâmpla, dar foarte rar, ca să mai treacă prin Vale tot felul de oameni. Cu toţii se uitau într-un fel foarte enigmatic la floarea noastră. Odată s-au gândit să-i pună un nume şi i-au spus „Trandafirul”. Dar, de îndată ce au încercat să o atingă, au simţit împunsăturile provenite de la spinii trandafirului. În aceste momente, floarea era părăsită.

Din când în când şi câte o domnisoară mai curioasă dorea să atingă floarea. Dar, de îndată ce observa că din degetele ei se ivea primul strop de sânge, de o culoare asemănătoare cu cea a petalelor trandafirului, se speria şi pleaca în grabă, lăsând în urmă trandafirul singuratic.

Fiecare dintre aceste domnişoare, care aveau curajul să se apropie atât de mult de floarea din poveste, lăsa câte un fir din sângele lor pe spinii trandafirului. Aceste fire roşii îl făceau pe trandafir să îşi reamintească mereu că era nedorit, că toată lumea îl considera ca având un suflet rău. Însă nu era adevărat, pentru că nimeni nu a ajuns atât de aproape de el, astfel încât să-i cunoască adevăratul suflet.

De fapt, tragedia trandafirului provenea din faptul că acesta a fost blestemat să rămână singur. Dar, el încă mai creda că va fi cineva care să-l scoată din Valea Plângerii, vale pe care de altfel nu o detesta, ci chiar o iubea. O iubea pentru că era singura care a stat alături de el din totdeauna. Era singura care nu a fugit de el după ce a observat că frumuseţea parfumului şi a culorii petalelor era compensată de aceşti spini, care, cu trecerea timpul, deveneau tot mai roşii.

Cu toate acestea, exista cineva care îl iubea pe acest trandafir şi îl iubea chiar foarte mult. Acesta eram eu, dar… păcat că numai eu îl iubeam. Ştiam că şi el mă iubea pe mine şi încă, poate, chiar mai mult. Însă… toate se termină din nou trist, pentru că îmi dădeam seama că şi trandafirul şi eu eram singuri. Astfel, avem tot mai multe amintiri triste, tot mai multe certitudini că nu vom scăpa niciodată de blestem şi că vom rămâne pentru totdeauna singuri.

- Hei! Dar cum poţi să spui că mai e singur trandafirul dacă tu îl iubeşti?

- E simplu, pentru că eu sunt trandafirul.
(Scrisă de Mihnea Voicu Şimăndan)