Trandafirul

“Era prea multă singuratate şi acesta nu era locul unde doream să fiu” (Paul Theroux, „My Other Life”)

Se spune că primul trandafir a fost sădit din singurătate.

Povestea lui începe, cu mult timp în urmă, când o fată, spre a scăpa de un blestem ce a căzut asupra ei, a hotărât să sădească o floare. Astfel, ea a sădit o floare în speranţa că nu va mai fi niciodată singură şi va avea întotdeauna pe cineva lângă ea. Chiar şi o floare. Dar, când floarea a crescut, fata a observat că era cuprinsă de o mulţime de spini, ce o înţepau de fiecare dată când dorea să o atingă. Fiind foarte supărată, acea fată blestemă floarea cu propriul ei blestem, după care o duse departe şi o sădi într-o vale, numită Valea Plângerii.

În această Vale, totul era diferit. Pe aici nimeni nu dorea să treacă, deoarece toată lumea ştia că era un loc straniu, unde se simţeau cu totul derutaţi, neînţelegând nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lor. Aici nu găseai pe nimeni în afară de acea floare blestemată, care de altfel nu era urâtă, ci din contră, avea un parfum frumos, iar petalele ei erau de un roşu aprins. (Cineva ar putea spune că acea floare nu avea cum să se simtă singură deoarece era doar o floare, iar florile nu pot avea nici un fel de sentimente. Acel cineva greşeşte amarnic!)

Cu toate acestea, se mai întâmpla, dar foarte rar, ca să mai treacă prin Vale tot felul de oameni. Cu toţii se uitau într-un fel foarte enigmatic la floarea noastră. Odată s-au gândit să-i pună un nume şi i-au spus „Trandafirul”. Dar, de îndată ce au încercat să o atingă, au simţit împunsăturile provenite de la spinii trandafirului. În aceste momente, floarea era părăsită.

Din când în când şi câte o domnisoară mai curioasă dorea să atingă floarea. Dar, de îndată ce observa că din degetele ei se ivea primul strop de sânge, de o culoare asemănătoare cu cea a petalelor trandafirului, se speria şi pleaca în grabă, lăsând în urmă trandafirul singuratic.

Fiecare dintre aceste domnişoare, care aveau curajul să se apropie atât de mult de floarea din poveste, lăsa câte un fir din sângele lor pe spinii trandafirului. Aceste fire roşii îl făceau pe trandafir să îşi reamintească mereu că era nedorit, că toată lumea îl considera ca având un suflet rău. Însă nu era adevărat, pentru că nimeni nu a ajuns atât de aproape de el, astfel încât să-i cunoască adevăratul suflet.

De fapt, tragedia trandafirului provenea din faptul că acesta a fost blestemat să rămână singur. Dar, el încă mai creda că va fi cineva care să-l scoată din Valea Plângerii, vale pe care de altfel nu o detesta, ci chiar o iubea. O iubea pentru că era singura care a stat alături de el din totdeauna. Era singura care nu a fugit de el după ce a observat că frumuseţea parfumului şi a culorii petalelor era compensată de aceşti spini, care, cu trecerea timpul, deveneau tot mai roşii.

Cu toate acestea, exista cineva care îl iubea pe acest trandafir şi îl iubea chiar foarte mult. Acesta eram eu, dar… păcat că numai eu îl iubeam. Ştiam că şi el mă iubea pe mine şi încă, poate, chiar mai mult. Însă… toate se termină din nou trist, pentru că îmi dădeam seama că şi trandafirul şi eu eram singuri. Astfel, avem tot mai multe amintiri triste, tot mai multe certitudini că nu vom scăpa niciodată de blestem şi că vom rămâne pentru totdeauna singuri.

- Hei! Dar cum poţi să spui că mai e singur trandafirul dacă tu îl iubeşti?

- E simplu, pentru că eu sunt trandafirul.
(Scrisă de Mihnea Voicu Şimăndan)